Amintiri... Mi-e dor...
Tocmai azi, 6 martie 2014, mergand spre casa cu autobuzul si povestindu-i fetitei mele despre un oras care imi place mult si pe care mi l-as dori din nou "mai aproape" mi-am amintit ceva...
In Martie 2004 , era la fel... Probleme cu locul de munca , dar de cu totul alt gen, atunci nu imi placea deloc in noul meu serviciu, care era tot "fostul loc de munca", dar cu alti sefi, alt birou (o sala noua, micuta si cocheta, unde am nimerit ca "musca-n zăr"). Revenisem dintr-un concediu in care avusesem grija de Andreiasul meu cel mititel. Dupa doi ani, ce speram, ca va fi bine? Poate... Cert e ca eram un "peste pe uscat".
Buuun. Asa ca in martie 2004, dupa sase luni de "chin", mi-am facut curaj si m-am dus la Timisoara, la interviu. Ma inscrisesem intr-o doara. Asa, ca sa fie o incercare... Desi era vorba de Elba, firma la care eu fusesem si saptamanal pe vremea facultatii (faceam niste laboratoate pe acolo, ne aratau de toate), parca mi-era inima indoita. De ce unii pot pleca, pur si simplu? Iar unii pun in fata altele, sunt inradacinati prea bine.. Misterul vietii.
Era sa intru in echipa lor, mai lipsea doar un mic pas... dar nu am mai vrut sa plec. Complicatiile vietii... Pur si simplu nu mi-am mai dorit sa plec. Dar nici sa schimb locul de munca, unde in sfarsit mi-am gasit ceva de facut si am continuat inca niste ani buni... Ii multumesc unui batran coleg care mi-a aratat un alt domeniu la vastului "Electro". Incepeam sa proiectez HG-urile. Cunoscatorii stiu ce e o rulare, cum se finalizeaza ea, etc. Nu e simplu, cum se vehiculeaza... Si cat de important e acest prim pas. Daca ai pentru cine sa le faci... :) Caci viata aduce si schimbari, iar acestea tin ... tot de sefi. Daca ei nu isi mai doresc contracte? Pai pornesc in sens invers si pun bete-n roate cui trebuie. Ba mai spala cativa banuti si fac si zdup pentru asta daca au ghinion sa fie prinsi... Istoria UCMR si a multelor complicatii o stim cei de aici, din Vest. Nu intru in detalii, nu are sens, e un capitol "mort si ingropat". Poate intra la Reanimare, daca are noroc...
Azi, ma gandeam privind pe fereastra autobuzului, la o Resita ploioasa si mohorata... Cum au trecut acesti 10 ani? Pentru mine a fost bine. Eram ocupata, foarte ocupata. Inca e bine, simt ca pornesc catre alte tinte. Dar vad orasul, vad ce-i in jurul meu... Vai, vai. Tot "ăi mari" raman bine de tot, iar ceilalti, se chinuie in traiul mizer de zi cu zi... Te inveti si cu putin, doar suntem români isteti si descurcareti.
O poveste reala
Azi in autobuz (altul, cel cu care plecam de acasa) s-a mai intamplat ceva, ceva ce mi-a produs un mic şoc...
Stiam ca exista drogati, stiam ca exista copii ce se joaca cu armele. Ii stiam de la TV, ca toata lumea... Dar azi am vazut ceva ce nu credeam ca voi aveam ocazia sa vad ziua-n amiaza mare.
Vizavi de mine s-a asezat un copil ce nu avea mai mult de 16 ani. Zic eu. Iar langa mine era altul, cu gluga lui cea gri pe cap. Si ce vorbeau, ca-ti faceau frica numai vorbele. Pe langa vorba lor tiganeasca o mai rupeau si cu putina limba romana, si aia stalcita... Dar ce subiecte: armele , ce arme ii plac, ce arme a folosit etc. Permis de port-arma etc. Iar asta de langa mine vorbea de injectii...
Am stat linistita, caci de obicei sunt multi oameni in cursa asta, asa ca nu e vreo problema de atacuri... Ciudatii astia vorbeau de Germania, cum fac ei rost de bani acolo, de lunete de 1 metru, de răzbunari... Si scoate unul din buzunarul hainei un tub negru. Tot spunea ca el cand se supara pe oameni da cate un spray si "rezolva". Putina tuse nu strica nimanui...
Of, of. Inca ma gandesc ce generatie de depravati creste in tara asta, astia erau doar cativa. O mica mostra, dar suficienta.
Sa nu o lungesc prea tare, pe la Nera (Centru, pt cine nu e din zona) au dat sa coboare si l-am vazut si pe ala de langa mine cum statea in dreptul usii de mai-ncolo... Noroc ca usa nu era prea aproape de mine. Asta era un drogat cu ochii cat cepele. Un blond cu ochi albastri, grasut, care injura in tiganeste. Mda, asta e tineretul cel harnic al Romaniei. Ei ne vor da noua "pensiile" ... Daca le vom avea si pe alea :))
Au coborat, dar au lasat in urma "ceva". Apucase nărodul ala se apese un puf? Poate. Mirosea in zona aia ciudat, pe oamenii din zona i-a apucat tusea si se simteau rau. Asa ceva nu am crezut ca imi va fi dat sa vad. In loc de scoala aia fac alte nazdravanii... Probabil mergeau la "bancomat", ca pomenisera de o vizita la asa ceva... Doamne fereste de asa copii!
Ce voi face peste 10 ani ? Cum voi fi? Cum vom fi noi?
Asta e o intrebare pe care mi-am pus-o azi... Cand se implinesc 10 ani de cand puteam sa ne schimbam destinul. Intre timp a venit pe lume si Ema, care mi-a umplut / ne-a umplut viata cu veselia ei si cu stilul ei special. Am vrut-o mult de tot si a venit "la fix". De cand eram fetita, visam sa am o fata numita Ema. Da, asa a fost. Mi-am dorit prin adolestenta ca eu sa am copii la 30 de ani si asa a fost... Cam tot ce imi doream s-a intamplat. Acusica e si ziua mea... Poate ca mi-o voi serba mergand la un spectacol pe care doresc sa il vad de mult... Chiar daca e dupa ziua mea. Va fi putin complicat, caci spectacolul e seara.
Poate da, poate nu... Stiu doar ca o alta Angela a plecat mai demult de aici, poate ca urmam si noi... Sau?
Cine poate stii dinainte ce va fi? Nimeni. Doar banuind, dorind, sperand, incercand... O schimbare a fost sa fie, in ianuarie cand s-a intamplat ceva. Oare ce va fi? Dzeu stie mai bine...
Vreau doar o viata mai buna pentru copilasii mei. Inca sunt mici...
Mai stiti magazinul Materna? Ehehe, ce multe gaseam eu acolo, tricotam si coseam... Sau doar imi clateam ochii, cum spunem noi :)
 |
| sursa foto: http://danbotoman.blogspot.ro/ |
Imi doresc ca si eu sa prind varsta lor venerabila, sa ma pot plimba intr-un parc frumos, sa imi stiu copiii bine, sa stau la un ceai alaturi de al meu mosulica :) Ca doar cafea nu voi mai avea voie, cred...
Va mai amintiti copilaria? Eu doar partial, dar ma bucur ca mai stiu ce stiu...
Pe curand!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu